Dacă săptămâna trecută povesteam despre străzile vechi ale Craiovei, unele pierdute în negura timpului şi altele existente şi acum, săptămâna aceasta vom vorbi despre obiceiurile negustoreşti ale vremii, prin scrierile de la 1923 ale aceluiaşi Anastasie Georgescu.
Între Răscruciul mic şi Hanul Poroineanu, continua Anastasie Georgescu, se întindeau „boangiii, cojocarii şi cismarii groşi, pe actuala stradă Al. Lahovari. Spânzurate pe cuie bătute în uşă sau atârnate de nişte braţe mobile de lemn, care se puteau întinde spre drum sau încrucişa în pervazul uşii, cănurile cu răbojurile lor ştirbe dau o culoare veselă sectorului ocupat de boangii“.
Angajaţi pe pricopseală
După acestea venea rândul prăvăliilor să fie observate. Cele ale „ilicarilor, cari vindeau mintene vătuite şi ilice. Prăvăliile acestora, ca şi ale cojocarilor groşi, cu cari se învecinau, erau ocupate cu un pat larg cât aproape toată prăvălia şi lăsând numai un loc de trecere în dreptul uşii. Aci lucrau băeţii, sub supravegherea stăpânului sau a calfelor, şi în admiraţia ucenicilor, angajaţi fără leafă, ci numai pe pricopseală. Şi lucrau băeţii…“.
Toată ziua stăteau locului, „greceşte“, cu picioarele încolăcite sub dânşii, „mânuiau acul şi foarfeca cu pricepere şi cu răbdare, în tăcere şi stăpâniţi fiecare de gândurile lui. Vara, se sculau odată cu ziua şi se opreau din lucru când nu mai vedeau, căci vara nu se lucra la «lambă», începând dela Sf. Gheorghe înainte. Coptul coarnelor aducea cu el sărbătoarea lămpii: calfa sau cel mai în vârstă dintre calfe, dacă erau mai mulţi, se îngrijia de cu ziua să dea lampa jos din pod, şi după ce o curăţa, o anina, spânzurată de tavan, printr’un cârlig de sârmă groasă. O coroană de flori se aşeza deasupra căciulei, cum se zicea atunci, abat-jour-ului, şi… În seara aceia toată lumea mânca mai bine şi era mai veselă, căci în definitiv se producea o schimbare în monotonia vieţii de zilnică şi sedentară ocupaţiune“. Aveau lumină.
„Pentru de gata“ sau pe porunceală
Sub fereastra mare, cât lăţimea prăvăliei, „afară de uşă, bine înţeles, se întindea afară în stradă taraba. Aceasta era un fel de masă lată, prinsă în balamale chiar de tocul ferestrei, şi noaptea se ridica în sus, acoperind fereastra, căreia îi servea de oblon; iar ziua taraba era lăsată jos, ca o prelungire a patului spre stradă. Jupânul îşi aşeza pe dânsa marfa lucrată «pentru de gata», lăsând în rafturi numai pe cea făcută pe porunceală“.
De la Răscruciul cel mic spre apus, până la intersecţia străzii Unirii de azi cu Lipscani şi Madona Dudu, „unde se forma Răscruciul cel mare, se întindeau bogasierii sau cojocarii subţiri, braşovenii, cari aduceau din Braşov, de unde le venea şi numele breslei lor, aproape toată marfa necesară gospodinelor şi gospodarilor dela ţară, şi în fine Lipscanii, cari şi-aduceau mărfurile lor de lux din lăuntru. Aci, tarabele aproape dispăreau; în schimb, însă, probele de mărfuri, care trebuiau să facă momeala muştereilor, se aşezau în faţa prăvăliei, pe paturi improvizate. Obloanele şi faţa prăvăliei în întregime erau o adevărată expoziţie de cele mai variate mărfuri, căci clienţii, cei mai mulţi dela ţară, nu se abăteau să cumpere până nu vedeau expus un exemplar din marfa de care aveau nevoie“.
În această zonă, mai mult decât „în cojocari, se simţia nevoia unuia care să ceame pe muşterei şi, când vre-unul din aceştia rătăcea singuratec pe acolo, auzea din toate părţile: «Dar ce vrei să iei, prietine?», «Ascultă, neică, ce-ţi trebuie?» şi chemătorii mergeau până a-l trage chiar de mânecă“. Mai mult sau mai puţin convingători, un lucru este clar: negustorii erau fermecători.
